E rece în București. Frig tare și în Ghencea. Capitala se luptă cu capriciosul final de februarie. S-au dus ninsorile, dar plouă ca-n mijlocul toamnei, deși la ușă ar fi trebuit să bată primăvara. Sunt 30.000 de oameni pe stadion. Gradele sunt puține, la fel și șansele de calificare.

În vizită ne vine Valencia și filmul nostru începe de la 0-2. Suntem în 2005, anul în care Steaua a decis să se ia la trântă cu deținătoarea Cupei UEFA și cu o dublă finalistă de Liga Campionilor. ”Liliecii” s-au impus cu 2-0 în tur, categoric, dar Ghencea a văzut și produs multe minuni.

Îl avem pe Hamutovski în poartă, ne apărăm cu Ogăraru, Rădoi, Ghionea și Petre Marin, construim cu Oprița, Paraschiv, Munteanu și Dică, iar în atac așteptăm minunea de la Diniță și Andrei Cristea. Oh, prieteni, ce echipă a aruncat în luptă Walter Zenga.

Prima repriză se trăiește greu. De la egal la egal, dar greu tare. Fiecare șansă a ibericilor ne taie respirația. Avem nevoie de un gol, dar parcă nu putem. Prin minte începe să se contureze ideea de a ieși măcar neînvinși de pe teren.

Minutul în care am degajat ghinionul

E minutul 50. Mirel Rădoi bubuie o minge. A procedat așa de sute de ori, ba chiar poate mii, în carieră. Acum însă e altceva. Balonul îi ia prin surprindere pe băieții din apărarea Valenciei, iar Andrei Cristea pornește într-o cursă ideală. Își întoarce adversarul, șutează, mingea intră în poartă.

Ghencea tremură din toate încheieturile. E gol. E 1-0. E o bucurie pe care n-o poți descrie. Nu cunoști atâtea cuvinte și metafore. Atunci am realizat că se poate. E golul care ne-a luat din găleata resemnaților și ne-a pus direct în grila de start. Nu eram pe cel mai bun culoar, dar eram acolo, pe ultima sută, gata să dăm tot ce aveam noi mai bun.

Și Cristea mai fuge încă o dată, parcă neobosit, în spatele fundașilor adverși care parcă nu mai știau ce e ăla ofsaidul și cum funcționează el. Magia din Ghencea i-a copleșit și pe ei. Andrei se duce ca într-un joc pe calculator și trage cu cea mai mare sete. Mingea se odihnește în plasa porții lui Palop. E gol. E 2-0. Și suntem pe valul care răstoarnă cu totul Valencia.

Cine mai știe ce s-a întâmplat de atunci? Habar n-am cum au trecut minutele, nici nu mai știu cum am suportat cele două mari ocazii pe care Valencia le-a avut în prelungiri. Toți știam, și de pe stadion, și de acasă, că șansa noastră va fi la penalty-uri. Acolo erau gândurile.

Loviturile alea de departajare apăruseră de nicăieri. Erau ale noastre, le meritam. Aveam nevoie de ele. Și le-am primit. După 120 de minute nebune. Cu emoții, cu goluri, cu ploaie, cu ninsoare, cu frig și cu suferință, fotbalul frumos ne-a răsplătit.

Ca sa vă bucurați cu totul, ca să aveți emoțiile mele de atunci și de acum, vă las momentul loviturilor de departajare mai jos. Să aveți sonorul tare și să nu vă faceți nicio grijă dacă, ușor, în colțul ochilor, ar apărea câteva lacrimi…

LASA UN RASPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here