Steaua a avut în istoria ei cinci fotbalişti care se confundau cu denumirea de căpitan. De la ei plecau determinarea, profesionalismul, dăruirea şi dorinţa de a fi învingător. Cândva, a fi căpitan echivala cu răsplătirea devotamentului pentru echipa a căror culori îmbraci. Acum, a purta banderola nu înseamnă nimic altceva în afară de a alege terenul sau a da mâna cu arbitrii. Unii, mai nou şi mai noi, o mai şi aruncă, în dorinţa de a-şi exprima cât mai bine frustrările.
Un căpitan adevărat îşi iubeşte echipa, nu banii. Iubeşte fotbalul, nu cluburile. Îşi iubeşte toţi suporterii, nu doar pe aceia din Bamboo. Se gândeşte să facă tot ce-i mai bine pentru ca echipa să câştige şi niciodată nu-i stă gândul la transfer. Un căpitan adevărat rămâne alături de echipă indiferent de momentul prin care aceasta trece, strângând grupul în jurul său şi readucând spiritul de învingător. Un căpitan niciodată nu-şi îneacă niciodată supărarea în wiskey, poate doar în sudoarea muncii în plus.
Jucătorii vin, fotbaliştii pleacă, suporterii continuă războiul, Becali aruncă “mănuşa păcii”. Stoichiţă munceşte, amicalele se căştigă, titlul se vede atât de aproape de Ghencea.
