Când vorbeşti despre naţionala României ca despre o echipă fără speranţă deşi tocmai ce ai antrenat-o, atunci există câteva neconcordanţe. Îmi închipui că atunci când eşti un tehnician tânăr alegi să munceşti din pasiune, aşadar eliminăm partea financiară. Mai apoi, mă mai gândesc că atunci când mergi undeva ai convingerea, sau măcar speranţa, că poţi realiza lucruri măreţe, de care suporterii să fie mândrii.
Numai că Lucescu Jr spune într-un interviu acordat Gazetei că el nu vede speranţe în fotbalul românesc. Şi de aici se nasc două întrebări (una pentru trecut, alta pentru timpuri actuale): de ce ai acceptat să mergi la naţională? De ce mai stai în fotbalul nostru fără de speranţă?
Desigur, răspunsul nu-l vom primi niciodată, că doar micul Lucescu e mai preocupat să le răspundă lui Hagi sau Iordănescu. Practic, dacă ar fi să facem o comparaţie îndrăzneaţă, atunci l-am asemăna pe selecţionerul Răzvan cu fostul preşedinte al ţării, Emil Constantinescu. Juniorul a fost învins de interese, iar Constantinescu a fost învins de servicii.
Apropo de interese, oare cum se face că la ultimele meciuri ale României cu Lucescu pe bancă s-au regăsit în teren fotbalişti care pe urmă au semnat cu Rapid?Rapid care, culmea, a devenit mai apoi şi echipa lui Răzvan.