NOI, de ani de zile, etapă de etapă, ne aşezăm răbdători în tribune ori în faţa televizorului. Luptăm la casa de bilete pentru amărâtul de tichet ori acasă pentru telecomandă…
Băgăm adânc mâna în buzunar- uneori prea adânc-, iar acasă suportăm cu stoicism reproşurile partenerelor: “ziceai că nu te mai uiţi, fi-ţi-ar ăştia ai dracu’!”
L-aţi criticat mult pe Ilie Stan. Şi eu am făcut-o. L-aţi văzut demis înainte de a fi numit. Şi eu am făcut-o. L-aţi văzut plecat în stilul lui Ilie Dumitrescu după eliminarea din Cupă de la Timişoara. Şi eu am făcut-o. Acum vă puneţi în el toate speranţele.
Şi nu doar c-a terminat fulminant anul cu Steaua. Şi nu fiindcă a adus echipa în primăvara Europa League. Şi nici pentru că a învins-o categoric pe Kuban într-un amical. Nimic din toate astea. Ci pentru că am ajuns să-l cunoaştem pe omul Stan, prin antrenorul Stan. L-am văzut în toate stările unui tehnician care poate. Şi care va reuşi. Ne-a arătat că nu-şi ascultă, umil, patronul. Şi bine-a făcut-o. Ne-a arătat că există suflu şi după eşecuri. Şi bine-a făcut-o. Ne-a arătat că are şi paltoane, când toată lumea îl vedea antrenând doar până la tricou. Şi unele cu stil.
Reîntoarcerea Stelei în Ghencea capătă din ce în ce mai mult contur, iar suporterii roș-albaștrilor sunt fericiți că, în sfârșit, echipa lor va avea casă proprie și un mediu propice performanței.
Pentru mulți Ghencea e Templul Fotbalului Românesc, locul în care echipa a urcat pe treptele înalte ale performanței și o dovadă clară a existenței de zeci de ani a echipei simbol a României.
LPF şi FRF s-au întrunit într-o Adunare Generală Extraordinară pentru a pune ordine în fotbalul românesc şi pentru a vota viitorul. Am reuşit să ne infiltrăm printre membrii prezenţi şi vă prezentăm cum au decurs lucrurile în cadrul acestei şedinţe.
Info: Cristi Borcea a venit la întrunire extrem de supărat şi a zbierat realmente la Crăciunescu: “Ce cauţi, bă, pe scaunul şefului CCA? Nu ţi-au zis ăştia că pe vremea lu’ Avram eu stăteam aici?”. Spiritele se calmează, iar lui Borcea i se oferă scaunul UCL şi şedinţa îşi continuă cursul.
O echipă naţională trebuie întotdeauna să se respecte. Aşa a făcut şi naţionala României. A jucat cu Turkmenistan pe un teren de antrenament şi unde mai punem că a rămas şi fără lumină, reflectoarele fiind convinse să termine partida de un generator.
E România 2012. Dar nu vă faceţi probleme. Noi n-avem obiective apropiate. CM 2090 e departe, iar Victor Piţurcă a promis că ne va duce acolo. Şi dacă nu ne vom califica, oricum nu va fi cu supărare, că ne-am obişnuit.
Oferta pentru Brandan venită din China îi va da cu siguranţă planurile peste cap lui Ilie Stan. În cazul în care va primi un milion de euro, Gigi Becali a anunţat că va renunţa la serviciile mijlocaşului argentinian, situaţie în care Iliesta ar pierde cel mai constant fotbalist din prima parte a campionatului.
Ar fi greu să spunem pe ce post ar rămâne steliştii descoperiţi. Pablo se simte ca acasă în banda stângă, în largul său e şi la mijlocul terenului, dar are evoluţii excelente şi în centrul defensivei. A avea o polivalenţă în axul central nu e o caracteristică pe care s-o găseşti la mulţi fotbalişti din Liga I, iar Ilie Stan ar trebui să se considere un antrenor norocos că a avut (sau că are că încă nu-i gata transferul) un jucător capabil să rezolve treburile în defensivă cu brio, dar în acelaşi timp să fie şi omul cu pasa decisivă în atac.
Mult au mai suferit până să-l schimbe pe unu’, c-au dat clocotele-n ei şi p-ăstălalt. Că ei vor arbitrii străini, că ei bagă milioane şi milioane, că ei se consumă, că ei sunt furaţi, că ei sunt cei mai buni. Patronii echipelor din Liga I se pot recunoaşte simplu, fără a avea prea multe cunoştinţe în domeniu.
Unu’ strigă, altu’ strigă şi el că n-au dat bine babaroasele, ceilalţi că a căzut treaba cu terenurile, alţii cu mercurul. Toţi o iau pe arătură. Mai nou, chiar şi cel ce-o păstoreşte, în speţa lui Porumboiu, care s-a aruncat cu toate utilajele unei “foste prietenii” asupra lui nea Ion.
Dinamo Bucureşti a terminat la egalitate, scor 0-0, partida de pe terenul Astrei Ploieşti şi ratează şansa de a se desprinde în fruntea Ligii I. Dar aş vrea să vorbim în câteva rânduri despre prestaţia ploieştenilor pe care, sincer, îi văd alături de Chiajna şi Mioveni în rândul celor mai slabe echipe din Liga I.
Este imposibil, inadmisibil şi intolerabil să aduci un antrenor pentru a doua oară la echipă după ce l-ai demis în urmă cu câteva etape. E clar că tu, ca patron, eşti un habarnist, care lucrează după impulsuri. Aşadar, un sfârşit mediocru în lumea fotbalului.
Apoi, lotul pe care îl are Astra, sau cel puţin pe care l-a avut la meciul cu Dinamo, mă face să mă întreb dacă acela care a făcut selecţia a avut vreodată măcar o legătură întâmplătoare cu acest fenomen. Ca un exemplu, în minutul 70, în locul lui Strătilă intră un băiat pe numele său Alexandru Stan. În toate meciurile pe care le-am văzut de-a lungul vieţii vă spun sincer că n-am întâlnit un fotbalist care să greşească toate, ABSOLUT TOATE, mingile şi fazele în care a fost implicat.
Dacă vorbim de lot, atunci cine e acest fundaş stânga Morais? El reuşeşte practic să fie mai slab decât Zie Diabate. Ceea ce e greu, foarte greu.
Astra e pe 9, la 9 puncte de primul loc retrogradabil, iar dacă n-ar fi avut în poartă un Lung Jr şi în apărare un Găman, luaţi aşa cum au fost luaţi, atunci sunt convins că vorbeam de-o echipă clasată acum pe locurile ce duc în Liga secundă, nicidecum în Liga Europa, aşa cum se visează.
P.S: Cum inexplicabilă a fost atât demiterea cât şi readucerea lui Selymeş, atunci o altă idee despre managementul de la Astra vă puteţi face şi prin îndepărtarea lui Şumudică. Acum înţelegeţi?
Trăim vremuri triste în fotbalul românesc. Visele se năruie imediat după naştere, la fel ca şi echipele. Oamenii nu sunt oameni, iar patronii sunt doar nişte poante fumate de pe marginea unor bulevarde rămase fără culoare. Sportul rege ne moare pe zi ce trece, iar acţiunile DNA nu par a fi nimic mai mult decât o încercare tardivă de resuscitare.
România a fost capabilă să ofere, după mulţi ani, o campioană din provincie. Tot România a avut plăcerea să asiste la ruinarea unei astfel de echipe. Unirea Urziceni e tipul de echipă la care nu apuci prea bine să te obişnuieşti cu numele că trebuie să conştientizezi dispariţia ei. La 100 de metri dispariţii, fosta echipă a lui MM şi Petrescu s-ar cocoţa pe prima treaptă a podiumului. Apoi, poate, ar dispărea şi podiumul.
“Deşteaptă-te, române” ascultă ca imn de ţară şi dinamoviştii. Ei defilează în campionat, dar au fost eliminaţi de multipla NEcâştigătoare de glorie Vorskla Poltava. Practic, echipa din Ştefan cel Mare, în cazul în care va câştiga sezonul, logic vorbind, ar spune că lotul nu mai necesită decât câteva întăriri. Dar, surpriză, acelaşi lot, cu menţiunea că Torje încă nu plecase, fusese scos pe uşa din dos a Europei. Aşadar, nu mai înţelegem nimic mai mult în afara faptului că avem un campionat căruia dacă-i spunem slab, atunci suntem indulgenţi.
România a dat-o şi pe Oţelul din Galaţi drept câştigătoare de campionat şi reprezentantă în Ligă. După asemenea ispravă, Manchester United, Basel şi Benfica ne mulţumesc pentru cadoul făcut. Practic, în urma acestor jocuri, vom scrie Oţelul cu zero (nr. cifra “0″) şi nu cu “O” (nr. litera “o”).
Noi suntem cei care am făcut un stadion de milioane de euro şi am orbit lumea întreagă, în special pe francezi, cu gazonul. La propriu. Unde mai pui că dacă am fi fost la gimnastică, gazonul de pe Naţional Arena ar fi luat aurul la sărituri. Noi suntem unici. Uneori chemăm DNA-ul să vină să facă lumina, dar rămânem în beznă când din apărătorii dreptăţii devenim făptaşii nedreptăţii.
Într-o ţară a contrastelor, fotbalul nu putea face notă discordantă. Şi, dacă tot vrem să-i uimim pe toţi, atunci haideţi să-l mai punem pentru a patra oară pe Lăcătuş antrenor la Steaua, să-i mai dăm o şansă lui Lucescu Jr la naţională, să-l mai instalăm de încă cinci ori în acest campionat pe Selymeş la Astra, să mai mărim echipele din campionat pentru a le putea antrena pe toate anul ăsta Şumudică, să ne mutăm ţara la Miami, dar să lăsăm DNA-ul aici ca să poate vedea şi Borcea derby-ul pe viu şi, în final, să inventăm fotbalul fără arbitrii şi patroni chiar cu riscul de a lăsa procurorii fără serviciu!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
În fotbalul românesc întălnim din ce în ce mai multe personaje care se declară stelişti, dinamovişti, rapidişti sau olteni de mici. Aerul sportului rege este supra poluat cu astfel de fraze, iar respirarea acestuia ne face să fim din ce în ce mai sceptici în ceea ce priveşte sinceritatea din ziua de astăzi.
Cu toate acestea, există excepţii de la regulă, iar dacă ar trebui să numim una, aceasta ar purta, cu siguranţă, numele lui Daniel Pancu. A fi suporterul unei anumite echipe nu înseamnă doar să susţii acest lucru de fiecare dată când ai camerele de filmat în apropriere. Când iubeşti o echipă nu o demonstrezi înjurându-i rivala, iar a-i înţelege spiritul nu înseamnă a-i cunoaşte imnul. A fi 100% dedicat unei echipe înseamnă mult mai mult. Iar numărul fotbaliştilor români care pot intra în această categorie se micşorează pe zi ce trece.
A început ca portar la Poli Iaşi dar era atras din ce în ce mai mult de ieşirile din careu. L-a obligat pe antrenor să-l avanseze ca mijlocaş şi după 55 de partide la echipa moldoveană, Mircea Lucescu a pus ochii pe el. Actualul antrenor al Sahtiorului a fost cel care i-a pus ştampila de rapidist de buletin, iar cel care, mai târziu, devenea “Pancone” o păstrează încă acolo.
Indiferent că îmbrăca tricoul celor de la Cesena, Beşiktas sau Bursaspor, Pancu nu ezita să spună, de fiecare dată când avea ocazia, că iubeşte Rapidul şi că vrea să se reîntoarcă în Giuleşti. Mai mult decât atât, în 2006 a refuzat o ofertă excelentă din punct de vedere financiar de la Gigi Becali şi i-a făcut pe suporterii din întreaga ţară să-şi scoată pălăria în faţa lui.
Prin fiecare gest, declaraţie sau faptă, Pancu nu face decât să demonstreze tuturor că, deşi nu s-a născut cu rapidismul în sânge, a ştiut să-şi facă transfuzia la momentul potrivit şi pentru întreaga viaţă.
Într-un fotbal populat cu din ce în ce mai mulţi măscărici, în care cuvântul de ordine are în alcătuire “banii”, Daniel Pancu ne demonstrează că vârsta nu contează atunci când ai poftă de joc, dăruire şi respect faţă de colegi, antrenor, suporteri, de sportul pe care-l practici, că spiritul echipei îl ai în suflet, nu în vorbe şi, cel mai important, că şi românii pot fi idolii tribunelor. Iar dacă acum există în Liga I o echipă formată din suporteri pătimaşi şi un fotbalist adevărat, atunci vorbim de Rapid şi Daniel Pancu.
Aşteptăm de ani întregi să fim martorii unor noi performanţe ale fotbalului românesc. Ne punem speranţe în fiecare partidă şi visăm că vom ajunge, odată şi odată, şi noi printre granzii Europei. Pe româneşte, ne îmbătăm cu apă rece. Şi asta pentru că în fiecare zi se întămplă un lucru care, vrem, nu vrem, ne readuce cu picioarele pe pământul atât de rigid.
Într-un fotbal în care graniţa este dată de zerourile din conturi, oxigenul îşi schimbă prescurtarea din O2 în DNA iar orgoliile sunt puse mai presus de ceea ce înseamnă spectacolul şi respectul faţă de suporteri, nu ne rămâne decât să ne lamentăm şi să zâmbim ironic către cei care au făcut din fotbal un adevărat business.
Fair play-ul este cel mai aspru duşman al competiţiei interne, iar mai grav este că acesta depăşeşte barierele rivalităţii din tribune, ajungând, uneori, mai departe de birourile cu titlu de conducere.
Ceea ce fac şefii celor de la CFR în acest moment nu ar trebui să ne surprindă. Până la urmă, în România este anormal să faci ceva normal. Românul este adânc caracterizat de ecoul vorbelor străbune. Şi asta pentru că, în patriotismul nostru debordant, am transformat „Stai în banca ta, că stai bine” într-un nonşalant „Stai în banca ta cât stai bine”.
Aşa au făcut şi Paskany & co. Cât au simţit aerul depărtării de „şepcile roşii” nu au avut nimic de comentat şi nici nu au acţionat în vreun fel. Dar când marii rivali îţi suflă în ceafă, reacţionezi prin cele mai puternice arme pe care le ai. Şi când valoarea nu-ţi mai e arma principală, apelezi la dinamite. Arunci bombe înspre suporteri, dar nu faci decât să acţionezi precum fanii celebrelor practici „harakiri”.
Pentru că tu eşti fericit că ai rănit un grup de fani, dar de fapt şi de drept nu ai făcut altceva decât să-ţi răneşti propria echipă, proprii jucători, propria imagine. Într-un fotbal lipsit de moralitate, nu faci decât să demonstrezi că se poate ajunge şi mai jos de atât.
Şi asta pentru că nu înţelegi că suporterul este motivul pentru care fotbalul a devenit sportul rege.
El este Ilie Stan, omul care se încrede în spusele lui Gigi Becali. Poate singurul. Poate nu, dacă luăm în seamă şi oameni de tipul lui Luţu. A fi antrenor la Steaua, e clar!, pentru Ilie Stan reprezintă cel mai frumos moment al vieţii fotbalistice. Dar tocmai asta îl face să devină naiv în relaţia sa cu Gigi Becali.
Stan crede în promisiunea lui Becali de a-l lăsa la echipă până în vară. Sigur, ce anotimp frumos! Vedeţi, ce ironie!, oare Stan îl credea pe Becali şi când latifundiarul zicea că se spânzură dacă nu câştigă cu Sportul? Bine, nu era vorba de vară. Antrenorul Stelei pare ca un copil care se încrede în orice promisiune fantasmagorică a părinţilor. Sunt sigur că Ilie Stan încă mai crede în Moş Crăciun. El, practic, încă mai crede în câştigarea campionatului atunci când e martorul, şi poate autorul, unei prestaţii precum cea din meciul cu Chiajna.
A veni la Steaua e ca un joc de ruletă rusească. Dacă pistolul se întoarce spre tine şi nu are glonţul pe ţeavă, atunci mai duci o etapă. Stan a avut noroc. Uneori mult noroc, vezi meciul cu Haifa din tur. Promisiuni de tipul celor în care se încrede actualul tehnician al roş-albaştrilor au mai avut şi Bergodi, Lăcătuş, Hagi, Zenga, Ilie Dumitrescu, Edi Iordănescu, Rony Levi sau Mihai Stoichiţă. Ordinea este indiferentă. La fel ca şi atitudinea lui Becali. Stan crede în Becali, numai că întrebarea firească e dacă Becali crede în Stan?
Toţi au avut o promsiune. Toţi au avut o poză. Toţi au avut, numai că acum vorbim de ei la categoria “FOŞTI ANTRENORI AI STELEI”, iar patronul Becali nu e deloc străin de asta. Doar el i-a dat afară, mai mult sau mai puţin “fortuit”, nu-i aşa domnule Dumitrescu?
În final, ca un sfat pentru Ilie Stan, dacă şi-ar dori cu adevărat să reuşească la Steaua, atunci n-ar trebui să se încreadă în nimic altceva în afara celor unsprezece bărbaţi pe care-i trimite înainte de fiecare meci în teren. Acolo are singura certitudine. În rest sunt doar vise frumoase.
P.S: Ilie, cândva, Becali făcuse şi o echipă care “va câştiga Champions League-ul”. Sigur ai auzit de ea, nu?
editorial de Alberto Boţoghină
Cristi Tănase este jucătorul de la care mereu s-a aşteptat mult, dar care de cele mai multe ori a dat puţin. A venit la Steaua ca una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc, dar a adus suporterii cu picioarele pe pământ prin bombe mai mult sau mai puţin sexy şi şi prin ieşirile mai mult sau mai puţin permise în cluburi.
Cu o viaţă extrasportivă nu foarte demnă pentru un fotbalist, Tănase a atras de-a lungul timpului sute de critici. A devenit ţinta ironiilor printre fani şi era atribuit atât de celebrei vorbe din fotbalul românesc, “s-a născut talent şi a murit speranţă”. prin ieşirile mai mult sau mai puţin permise în cluburi.
Într-o perioadă în care jocul Stelei a fost ca şi intrat în comă, fostul piteştean nu avea cum să-l resusciteze. Avansat la rang de căpitan şi retrogradat din această postură mult prea repede, Tănase părea a se fi pierdut în polemicile, criticile şi apostrofările care îl vizau după fiecare insucces al Stelei.
În fotbal valoarea are locul său suprem, dar de cele mai multe ori, dacă nu este completată de un caracter de fier şi o motivaţie fantastică, nu poate face nimic de una singură. Iar meciul cu Macabbi Haiffa a fost momentul oportun pentru ca fotbalistul cu numărul 10 de la Steaua să arate ce poate.
A aşteptat golul mai mult decât oricine, iar atunci când acesta a venit s-a descătuşat. Tabela arăta 4-2, iar piteşteanul cu aere de bucureştean ştia ce însemna golul său. Execuţia fină şi spectaculoasă a fost primită în uralele a 40.000 de fani. Atât a aşteptat. Şi-a dat tricoul jos într-un exces de furie desprins din toate nereuşitele de până acum. Era furios, dar în acelaşi timp bucuros. Nu a contat galbenul arătat de arbitrul olandez, ci acel gând de “Este măăăăăăă, în sfârşit! Uite că poooooot”.
Scena s-a petrecut şi la meciul cu Chiajna, doar că de data aceasta tricoul a rămas pe el. A ridicat puţin mâna la ureche şi a ţipat. Era acel ţipăt de descătuşare, de descărcare. A marcat din nou un gol decisiv pentru Steaua, iar suporterii îi întind braţele.
Ceea ce până acum o săptămână părea imposbil, astăzi capătă valenţe reale. Cristi Tănase poate fi un favorit al publicului, dar asta depinde numai de el. Determinarea arătată şi golurile marcate au fost cheile porţilor închise şi ruginite ale unui public care abia aştepta ca cineva să le deschidă. Primul a fost Martinovic, apoi a fost meciul cu Macabbi, iar, în final, a fost băiatul rebel din Piteşti.
Chemat să salute galeria şi auzind cum numele său face să cutremure stadionul, Cristi Tănase a prins curaj. Victoriile aduc victorii, iar golurile aduc alte goluri. Iar decarul Stelei mai are o lună la dispoziţie să demonstreze că are cu ce, cu cine şi cum.
Sunt încă persoane care îndrăznesc să pronunţe expresia “primăvară europeană” atunci când vine vorba de echipele româneşti din Europa League. Desigur, suntem o naţie soră cu boemia şi frate cu inconştientul. Avem mereu speranţe, dar la noi ele mor primele. Din primele meciuri, din primele puncte, din primele vise.
Steaua a pierdut cu 5-0. Sigur, istoria ne joacă încă o dată feste. Recordurile negative le batem mai repede decât bate Bolt suta de metri. C-aşa suntem noi rapizi. Cum pierdem, aşa mergem la calcule. Dacă ăia pierd cu ăia, iar ăilalţi fac egal, atunci ăia sunt mai slabi ca noi. Asta e regia noastră, indiferent de domeniu sau nivel. C-aşa suntem noi strategi.
Rapid a pierdut cu 1-0. Sigur, 88-ul ne-a înmuiat picioarele pe final. C-aşa suntem noi, timizi la mal. Ne pleacă preşedinţii, dar nu ăia pe care am pus ştampila. C-aşa suntem noi ghinionişti. În Europa şinele trosnesc doar în gara noastră, iar asta n-ar fi un dezastru dacă, pe final, n-am deraia cu toţii. C-aşa suntem noi, obişnuiţi cu Naşu-n frunte.
Vasluiul a pierdut cu 2-0. Sigur, Wesley nu-i român. C-aşa sunt excepţiile, să fie încălcate-n România. Ai noştri încă mai speră la un miracol, dar mai posibil decât o calificare ar fi asfaltarea a încă 1 km de autostradă. C-aşa suntem noi, facem doar lucrurile mai grele.
În final, nu-i bai. Mai avem atâtea calificări de ratat, încât ar fi culmea să ne lamentăm la primele 100.
A mai trecut o zi din anul acesta. A mai trecut o nouă rundă din Liga Campionilor. A mai trecut încă un meci al Barcelonei. Şi toate, absolut toate, au trecut pentru a ne face să conştientizăm că fotbalul s-a inventat pentru a-l juca Messi.
Marchează, pasează, combină, driblează, stopează atacurile adversarilor. E omniprezent şi face istorie la fiecare atingere de balon.
