În fotbalul românesc întălnim din ce în ce mai multe personaje care se declară stelişti, dinamovişti, rapidişti sau olteni de mici. Aerul sportului rege este supra poluat cu astfel de fraze, iar respirarea acestuia ne face să fim din ce în ce mai sceptici în ceea ce priveşte sinceritatea din ziua de astăzi.
Cu toate acestea, există excepţii de la regulă, iar dacă ar trebui să numim una, aceasta ar purta, cu siguranţă, numele lui Daniel Pancu. A fi suporterul unei anumite echipe nu înseamnă doar să susţii acest lucru de fiecare dată când ai camerele de filmat în apropriere. Când iubeşti o echipă nu o demonstrezi înjurându-i rivala, iar a-i înţelege spiritul nu înseamnă a-i cunoaşte imnul. A fi 100% dedicat unei echipe înseamnă mult mai mult. Iar numărul fotbaliştilor români care pot intra în această categorie se micşorează pe zi ce trece.
A început ca portar la Poli Iaşi dar era atras din ce în ce mai mult de ieşirile din careu. L-a obligat pe antrenor să-l avanseze ca mijlocaş şi după 55 de partide la echipa moldoveană, Mircea Lucescu a pus ochii pe el. Actualul antrenor al Sahtiorului a fost cel care i-a pus ştampila de rapidist de buletin, iar cel care, mai târziu, devenea “Pancone” o păstrează încă acolo.
Indiferent că îmbrăca tricoul celor de la Cesena, Beşiktas sau Bursaspor, Pancu nu ezita să spună, de fiecare dată când avea ocazia, că iubeşte Rapidul şi că vrea să se reîntoarcă în Giuleşti. Mai mult decât atât, în 2006 a refuzat o ofertă excelentă din punct de vedere financiar de la Gigi Becali şi i-a făcut pe suporterii din întreaga ţară să-şi scoată pălăria în faţa lui.
Prin fiecare gest, declaraţie sau faptă, Pancu nu face decât să demonstreze tuturor că, deşi nu s-a născut cu rapidismul în sânge, a ştiut să-şi facă transfuzia la momentul potrivit şi pentru întreaga viaţă.
Într-un fotbal populat cu din ce în ce mai mulţi măscărici, în care cuvântul de ordine are în alcătuire “banii”, Daniel Pancu ne demonstrează că vârsta nu contează atunci când ai poftă de joc, dăruire şi respect faţă de colegi, antrenor, suporteri, de sportul pe care-l practici, că spiritul echipei îl ai în suflet, nu în vorbe şi, cel mai important, că şi românii pot fi idolii tribunelor. Iar dacă acum există în Liga I o echipă formată din suporteri pătimaşi şi un fotbalist adevărat, atunci vorbim de Rapid şi Daniel Pancu.
În România părerile despre fotbal sunt împărţite în două categorii. “Aşa da”-ul atunci când sunt date exemple străine şi “aşa nu”-ul atunci când ne referim la orice are legătură, nu numai cu fotbalul din ţara noastră, ci cu tot ceea ce înseamnă aceasta în general.
Cristi Tănase este jucătorul de la care mereu s-a aşteptat mult, dar care de cele mai multe ori a dat puţin. A venit la Steaua ca una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc, dar a adus suporterii cu picioarele pe pământ prin bombe mai mult sau mai puţin sexy şi şi prin ieşirile mai mult sau mai puţin permise în cluburi.
A mai trecut o zi din anul acesta. A mai trecut o nouă rundă din Liga Campionilor. A mai trecut încă un meci al Barcelonei. Şi toate, absolut toate, au trecut pentru a ne face să conştientizăm că fotbalul s-a inventat pentru a-l juca Messi.
Cristi Tănase este numele ce să află pe buzele tuturor în ultimul timp. Gigi Becali îl critică de fiecare dată când are ocazia, Dumitru Dragomir spunce că stelistul “a fost umflat prea mult” de cei din jur, iar suporterii “roş-albaştri” l-au trecut pe lista neagră.
Mirel Rădoi s-a adaptat mai repede decât se aştepta la Al Hilal. A devenit titular incontestabil, este idolul tribunelor şi unul dintre cei mai buni jucători de pe teren în fiecare meci jucat.
Steaua şi Real Madrid nu au multe lucruri în comun, dar într-o privinţă se aseamănă de minune. Amândouă au devenit echipe care au atras multă ură în dreptul lor. Real Madrid în Europa, Steaua în România.
La ghiduşii, suntem primii. La respect, bun-simţ, demnitate şi caracter suntem tot primii. Primii care bat în retragere.
Suntem naţia care ridică-n slăvi cu o uşurinţă ieşită din comun. Suntem populaţia care crede că cerul se poate atinge cu palma şi atunci când ceaţa atât de deasă ne împiedică să facem acest lucru.
Unii dintre voi veţi zice că propoziţia din titlul e, vorba aia, “de ochii lumii”. Alţi veţi spune ca voi credeţi în ei, dar sentimentul acesta e departe de a fi real. Eu cred. Sunt o nebună care iubeşte fotbalul şi-l trăieşte cu trup si suflet. Mai mult suflet, ce-i drept.
“Fanii sînt o parte crucială din proiectul nostru, din ce avem degînd să facem pentru acest retur. Vrem să fim din nou o singură familie” – Mihai Stoichiţă
Dincolo de a fi un fost stelist, participant la cele mai mari performanţe ale Stelei din ultimul deceniu, Dică este, înainte de toate, jucător de fotbal. Iar ca orice jucător de fotbal, acesta trebuie să-şi practice meseria.
Obişnuiam a trăi fiecare meci al Stelei ca şi cum ar fi propriul meu meci cu destinul. Steaua câştiga, câştigam şi eu. Steaua pierdea, pierdeam şi eu. Obişnuiam a pune “în joc” o multitudine de stări şi emoţii.
Adică să nu începem, deşi unii dintre noi au cam început deja, cu banalele fraze, gen “Urziceniul nu are nicio şansă”, “Îi spulberă Liverpool”, “Până aici le-a fost” şi aşa mai departe.
Te trezeşti şi te uiţi ciudat la tot ce te înconjoară. Nu ştii cine eşti, unde eşti. Ai pierdut noţiunea timpului şi te-ai pierdut în necunoscutele unei ecuaţii ale cărei soluţii le aştepţi cu sufletul la gură. Ai dat un examen important cu viaţa şi l-ai luat. Te-ai zbătut cum odată o făceai pe teren. Ai driblat moarte cum odată îţi driblai adversarii. Ce ciudat! Teren, adversari. Cuvinte de care ai auzit, dar ale căror înţelesuri te proiectează şi mai mult în umbra necunoscutului.
