Nu? Atunci sunteţi pretenţioşi. Beieţii s-au mişcat bine, în unele momente chiar foarte bine, autodepăşindu-se, dar doar ghinionul şi lipsa motivaţiei li s-au împotrivit.
Fantastic! Dar oare cât ghinion să mai aibă băieţii-n galben? Cu toţii îl credeam pe Piţurcă ghinionist, dar iată că nu e aşa. Măi să fie! Atunci cine oare-i cel ce ţine degetele încrucişate? Vreun cărător de apă, vreo doamnă care calcă tricourile sau vreuna care le spală?
Suntem la ora potrivită, în locul stabilit. Pâlcuri roş-albastre nu ratează nici astăzi întâlnirea cu favoriţii lor, iar zona începe să se populeze treptat, treptat… “mai intrăm şi noi la meci?” – prea în trepte.
Minutele trec, iar huliganul din fiecare suporter răbufneşte la fiecare scandare din interiorul stadionului pe care el o aude, asudat, cu biletul în mână, aşezat (tacticos sau nu) la coadă.
Ştiţi, cu siguranţă, că etapa a 31-a din Liga 1 a lăsat fără antrenor două echipe. Universitatea Craiova şi Steaua Bucureşti sunt grupările care au renunţat la tehnicienii lor, lucru care n-ar fi trebuit să mire pe nimeni.
De ce spun asta? Pentru că atât Marius Lăcătuş cât şi Nicolo Napoli, antrenorii ce au rămas fără scaun pe acest final de sezon, erau “vânaţi” şi “aşteptaţi la cotitură” pentru a fi daţi afară.
Ţin să specific, încă de la bun început, că nu voi vorbi despre faptul că marele meci Steaua-Dinamo a fost departe de titulatura de “derby” şi nici despre “dansul Shakirei” ori despre “călcatul de fulare”.
Ştiţi care este ghinionul marilor meciuri ale fotbalului românesc? Că se desfăşoară exact în perioada unor confruntări extraordinare în partea mai “fotbaltistică” a Europei. Nu vorbim aici de bani, rezultând că nici de salarii nu vom aduce vorba, ci doar de modul în care unii văd acest fenomen fotbalistic care implică 22 de oameni pe un dreptunghi verde, zeci de mii în tribune şi milioane în faţa micilor ecrane.
Se trezeşte de dimineaţă hotărât să se bucure la final. Orele trec, iar favoriţii lui iarăşi nu joacă în formula pe care el şi-o dorea. Se enervează, dar îi trece rapid. Speră. Şi el se poate înşela. Poate de data asta a avut dreptate antrenorul.
Respiră. Din ce în ce mai greu pe măsură ce meciul se apropie. Cine mai are timp să respire când orele se scurg ca bătăile inimii. Se priveşte în oglindă. Nu prea mult. Închide ochii şi se vede câştigător. Îi deschide, se mânjeşte pe faţă grăbit, dar totuşi atent cu ordinea culorilor şi pleacă spre stadion.
Într-o perioadă în care suntem preocupaţi mai mult de a prezenta lucruri ce sunt pe lângă fotbal şi nu neaparat ce-l includ, am hotărât să las deoparte influenţele calde ale semifinalelor cu multe goluri şi să aduc vorba despre fotbalul “trist” văzut în prima manşă a meciurilor din penultimul act al Uefa Champions League.
