Arbitrii sunt personaje necesare fotbalului, atât din punct de vedere practic, cât și teoretic. Sunt cei care controlează o partidă și cei care pot schimba soarta unui meci mai repede decât oricare fotbalist.
Uneori sunt mai puternici ca Messi sau Cristiano Ronaldo, iar alteori nu-și fac simțită prezența decât în foaia meciului. Sunt unul dintre paradoxurile fotbalului.
Reîntoarcerea Stelei în Ghencea capătă din ce în ce mai mult contur, iar suporterii roș-albaștrilor sunt fericiți că, în sfârșit, echipa lor va avea casă proprie și un mediu propice performanței.
Pentru mulți Ghencea e Templul Fotbalului Românesc, locul în care echipa a urcat pe treptele înalte ale performanței și o dovadă clară a existenței de zeci de ani a echipei simbol a României.
Aroganţele marca Mourinho nu mai sunt o noutate în lumea fotbalului mondial şi nu au fost o noutate nici pentru preşedintele Realului, Florentino Perez. Astfel, cu un an înaintea semnării contractului cu portughezul, vocea supremă a madrilenilor spunea în lung şi lat că, atât timp cât el va fi la Real, Mourinho nu are ce căuta pe Bernabeu.
Dar imprevizibilitatea este principala atracţie a sportului rege, iar în condiţiile în care Barcelona lui Guardiola făcea legea în Spania, galacticii au sărbătorit cum nu se putea mai bine eliminarea marei rivale din Liga Campionilor de către Inter: cu un contract enorm oferit celui spranumit “The Special One”.
În ultimul timp circulă din ce în ce mai multe comparaţii între ceea ce mulţi numesc “Steaua lui Rădoi” şi “Steaua lui Brandan”, iar pe suporteri îi copleşeşte nostalgia. Diferenţele sunt multe şi, de bine sau de rău, extrem de vizibile. Şi asta pentru că punem în balanţe diferite echipa ce a deschis porţile Europei pentru România după ani întregi de suferinţă, timp în care fotbalul românesc a fost răpit de propria-i mediocritate, şi echipa care se mândreşte cu o calificare în primăvara europeană de pe locul patru în clasamentul Ligii I, la 8 puncte de liderul şi marea rivală Dinamo.
Sunt diferenţe mari între cele două echipe, singura asemănare putând s-o trecem în dreptul faptului că ambele îmbracă tricoul Stelei.
În timp ce Dinamo îşi vinde golgheterul cu destinaţie China pentru a face rost de bani în vederea supravieţuirii în “jihad”, Steaua vinde bilete pentru a face din meciul cu Twente un adevărat spectacol cu un record absolut de oameni pe Naţional Arena.
Lupta pentru supravieţuire este dură în Liga I, iar banii sunt cei care fac legea. Transferurile costă, salariile sunt mari, autofinanţarea este departe de lumea fotbalului românesc, iar conducătorii ocolesc fără remuşcări propriul buzunar. Dinamo este liderul ligii, iar lupta cu Steaua, în ciuda diferenţei de puncte din clasament, a devenit din ce în ce mai intensă mai ales după telenovela “Pârvulescu”.
Trăind într-un fotbal ce capătă valenţe din ce în ce mai ciudate pe zi ce trece şi respirând un aer îngreunat de “Ca la noi la nimeni”, ajungem în momentul în care ne dăm seama că într-un anumit punct fotbalul românesc intră pe făgaşul aşa zis normal al celui european.
Punem la zid declaraţiile lipsite de fair play ale fotbaliştilor români, arătăm cu degetul conducătorii şi mai avem puţin şi punem cătuşele arbitrilor. “Ca la noi la nimeni” ziceam, nu? Ei bine, se pare că nu suntem excepţia de la regulă şi numai dacă vrem rămânem orbi în faţa a ceea ce ne demonstrează că fotbalul de azi nu mai este doar un sport, ci se transformă treptat într-un business în care scopul scuză mijloacele. Peste tot.
Genul românesc de optimism somptuos poluează din ce în ce mai mult fotbalul nostru, având efecte directe şi puternice mai ales în jurul marilor conducători. Îi ocoleşte, însă, pe fotbaliştii echipelor româneşti şi lasă locul unor resemnări timpurii, care nu fac altceva decât să tragă şi mai mult în jos sportul rege în ţara noastră.
Steaua de azi e o umbră a echipei obişnuită să scrie istorie, să facă spectacol şi să-şi îmbogăţească tradiţia cu fiecare meci ce trece. Steaua de azi e atât de înfometată de performanţă, căci nu are timp să gândească şi să analizeze posibilităţile. Fotbaliştii Stelei de azi sunt atât de criticaţi, încât uită complet deviza “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!”.
Dar ei, cei blamaţi şi atât de criticaţi, au şansa de a demonstra că orgoliul, devotamentul, inteligenţa, unitatea şi hotărârea pot face echipă bună cu dorinţa de revanşă şi pe terenul Stelei 2011.
Ce trebuie să facă fotbaliştii Stelei pentru a readuce la viaţă echipa ce odinioară făcea furori în Europa? Să urmeze exemplul celui care s-a dăruit pentru echipă de la prima până la ultima partidă jucată în tricoul roş-albastru, de la cel care a devenit liderul vestiarului şi idolul tribunelor, de la cel care a condus Steaua spre cea mai mare performanţă din ultimul deceniu.
Într-o perioadă în care Steaua se zbătea, ca şi acum, în groapa mediocrităţii, Rădoi le-a prezentat colegilor şi suporterilor propriul decalog. Consecinţa? Două titluri, eliminarea Valenciei, semifinala de Cupa Uefa, calificarea după 12 ani în Liga Campionilor.
Fraţii Costea chiar ar avea de învăţat de la fostul căpitan al Stelei…
1. Să ne dăruim total pentru echipă, de aici ne câştigăm existenţa şi notorietatea
2. Să ne respectăm meseria, să ne pregătim la nivel înalt în fiecare zi pentru că de asta suntem plătiţi
3. Să respectăm eforturile patronului, bagă bani în echipă şi trebuie respectat
4. Să avem o viaţă extrasportivă echilibrată, excesele ne vor diminua randamentul
5. Să ne antrenăm mintea pentru a rămâne concentraţi pe toată durata meciului
6. Să ascultăm antrenorul şi să-l privim ca pe un prieten, niciun tehnician nu vrea răul jucătorilor pentru că depinde în mare măsură de ei
7. Să ne respectăm suporterii, ei ne iubesc necondiţionat şi trebuie să-i răsplătim
8. Să fim prieteni între noi, pentru că atmosfera bună în vestiar dă rezultate pe teren
9. Să ignorăm atacurile contracandidatelor, să fim preocupaţi de propria echipă
10. Să realizăm că rezultatele bune ne cresc cota, asta ne aduce bani mai mulţi, şi, până la urmă, fotbalul este o meserie
Costel Pantilimon este încă un exemplu al faptului că România produce fotbalişti buni. Am văzut asta în trecut, cu Hagi şi Popescu, i-am avut pe Mutu şi Chivu în forme mari în urmă cu câţiva ani, iar în prezent englezii mizează tot pe tricolori de-ai noştri atunci când vine vorba de goalkeeperi.
Fostul portar al Timişoarei a semnat vara trecută cu super echipa lui Mancini, Manchester City, iar nimeni nu-i dădea nicio şansă, în afara aceleia de a împărţi banca tehnică cu celelalte rezerve ale englezilor. Când eşti portar, situaţia e mai gravă, posibilitatea de a intra pe teren, mai ales atunci când eşti a doua soluţie a antrenorului, este extrem de rară.
Iar pentru a demonstra cine eşti şi ce poţi ai nevoie de o fărâmă de încredere şi puţină şansă. Pantilimon a avut răbdare şi a aşteptat liniştit până în momentul în care Mancini l-a anunţat că va intra titular. Atât i-a trebuit fotbalistului născut în Bacău, că a şi profitat la maxim de şansa avută. Încrederea i-a fost alimentată cu o dorinţă ieşită din comun de a demonstra că nu degeaba face parte din echipa despre care cei de la transfermarket.de spun că valorează peste 433 milioane de euro.
Din afară, perspectivele pentru românul nostru nu păreau aşa roz. Prindea meciul ca titular, dar întâlnea o echipă cu renume în Anglia şi cu o valoarea incontestabilă: Arsenal Londra. Un fleac, şi-a spus românul. Şi a dat tot ce avea mai bun. A atras laudele fanilor lui Manchester City şi cuvintele nu tocmai de bine ale suporterilor londonezi. Şi asta pentru că a avut o prestaţie excelentă, încununată cu două intervenţii aproape imposibile ce au lăsat “tunarii” fără niciun gol pe tabela de marcaj.
În această perioadă sumbră prin care trece fotbalul românesc, în care Mutu regretă că nu a ajuns cel mai bun fotbalist din lume, Pantilimon ne dă speranţe că vom avea, din nou, fotbalişti români care fac furori la echipe importante din Europa. Dar pentru asta, portarul lui City trebuie să revină cu picioarele pe pământ şi să aibă aceeaşi atitudine ca şi până acum. Nu de alta, dar la fel începuse şi Mutu la Chelsea: show la o echipă reînviată, ce domina Premier League-ul.
Derby-ul din Ştefan cel Mare este din ce în ce mai aproape, iar şefii liderului actual al Ligii I încearcă să facă orice este nevoie pentru a aduce suporterii la stadion. În condiţiile în care fanii câinilor au participat la 25 de meciuri cât cei ai Stelei la unul singur, conducerea dinamovistă este îngrijorată de faptul că bilete pentru marele meci nu sunt deloc la mare căutare printre proprii suporteri.
Şi, preluând modelul de umilire a fanilor de la cei de la CFR Cluj, Dinamo mai face un pas spre o groapă a mediocrităţii în care cade, încetul cu încetul, fotbalul românesc. Situaţia este cu atât mai bizară şi în acelaşi timp mai ruşinoasă, deoarece echipa care apelează la acest truc ieftin este nimeni alta decât liderul campionatului, la o distanţă de patru puncte de locul secund. Teama pune stăpânire pe meleagurile alb-roşii, iar frica imensă faţă de o situaţie ruşionoasă ce ar putea să-şi pună amprenta pe istoria partidelor Dinamo-Steaua, în cazul în care meciul se va juca cu stadionul aproape gol, i-a împins pe dinamoviştii spre acest ultim pas pentru atragerea fanilor la stadion: recompensarea financiară.
Ceea ce se întâmplă în Ştefan cel Mare e ridicol, iar această acţiune nu face decât să ridice şi mai multe semne de întrebare îmbrăcate în alb şi roşu. Cum este posibil ca o echipă ce se face de râs în Europa să domine Liga I? Cum e posibil să faci spectacol în campionat, iar când ieşi afară să atinge cotele maxime ale ruşinii? Cum e posibil să fii pe locul 1 şi fanii care vin la meciuri să îi poţi număra pe degetele de la o mână?
Dinamo a pierdut, de fiecare dată când a încercat, examenul numit Europa, iar în ultimul timp îl pierde şi pe cel numit Suporteri. În condiţiile actuale şi cu un număr atât de mic de bilete vândute la derby, mai trebuie, oare, explicat de ce au ales şefii dinamovişti ca meciul să nu se joace pe Naţional Arena?
În momentul în care Borcea se lăuda tocmai de la Miami că fanii câinilor ar umple cel mai mare stadion din România, colegii lui din conducere dau anunţuri prin ziare şi la televizor: “Sunt lider, caut suporteri. Ofer recompensă 500 de euro”.
Vai de fotbalul nostru!
Cristi Nica semnalizează de la margine. Suporterii şi fotbaliştii Stelei cer penalty. Deaconu nu a văzut bine faza, aşa că cere sfatul asistenului.
“Eşti sigur?“, întreabă cel supranumit “arbitrul-brichetă”
“Da”, răspunde Nica cu o atitudine arogantă, cum numai la arbitrii poţi vedea
Mingea trebuie pusă la punctul cu var, decizia fiind una clară: penalty pentru Steaua. Ceea ce nu este destul de clar, este cine va duce mingea la acel punct. Costea, ăl mic, ia balonul şi se îndreaptă decis spre punctul de la 11 metri. Rusescu, ăl venit de la campioana Urziceni, aude strigătele de pe banca Stelei. Îi cere olteanului balonul, căci aşa i-a strigat antrenorul. Dar, să vezi fază aici. Ce “batman, batman”? Fraţii Costea, frate. Ei, starurile venite de pe Oblemenco. Ei, galacticii şi extratereştrii sosiţi pe plaiurile capitalei direct de pe fotoliile ligii secunde. Ei, acei jucători de fotbal care se cred fotbalişti. Ei, cei care fac să se evapore orice fărâmă de încredere pusă în vreo fază de atac a Stelei atunci când mingea este dirijată, mai mult sau mai puţin, de picioarele lor.
Ei, supremii din vestiarul Stelei, fac scandal. Mai mult ăl mic, căci cel mare a avut deja momente nerepetate de “glorie”. Până la urmă, eşti vedetă când acaparezi primele pagini din ziare, nu? Mihai vrea să bată el cu orice preţ. Gesticulează, se enervează, nu dă drumul mingii. Aduce aminte de faza din meciul cu Petrolul, când făcea abstracţie de ce se întâmpla cu Galamaz, Stanca şi Martinovici şi stătea lipit de punctul cu var. Doar putea să se răzgândească Stan, nu?
Cu chiu, cu vai, după intervenţia fratelui mai mare, ocrotitorul, cedează mingea lui Rusescu. “Lasă-i, bă, pe ei să bată!” vine încurajarea de la Florin. Pe ei, adică pe aia care joacă în echipa lui Rusescu. Că la Steaua aşa e. Echipa lui Rusescu, a lui Tătăruşanu, a lui Stanca, a lui Brandan, a lui Bourceanu. A, şi a fraţilor Costea. Cea din urmă e cea mai importantă.
Căci, deh, într-un mediu poluat de patronisme singura şansă de reuşită sunt bisericuţele. Nu de alta, dar cine nu a auzit de credinciosul Becali?
În fotbalul românesc întălnim din ce în ce mai multe personaje care se declară stelişti, dinamovişti, rapidişti sau olteni de mici. Aerul sportului rege este supra poluat cu astfel de fraze, iar respirarea acestuia ne face să fim din ce în ce mai sceptici în ceea ce priveşte sinceritatea din ziua de astăzi.
Cu toate acestea, există excepţii de la regulă, iar dacă ar trebui să numim una, aceasta ar purta, cu siguranţă, numele lui Daniel Pancu. A fi suporterul unei anumite echipe nu înseamnă doar să susţii acest lucru de fiecare dată când ai camerele de filmat în apropriere. Când iubeşti o echipă nu o demonstrezi înjurându-i rivala, iar a-i înţelege spiritul nu înseamnă a-i cunoaşte imnul. A fi 100% dedicat unei echipe înseamnă mult mai mult. Iar numărul fotbaliştilor români care pot intra în această categorie se micşorează pe zi ce trece.
A început ca portar la Poli Iaşi dar era atras din ce în ce mai mult de ieşirile din careu. L-a obligat pe antrenor să-l avanseze ca mijlocaş şi după 55 de partide la echipa moldoveană, Mircea Lucescu a pus ochii pe el. Actualul antrenor al Sahtiorului a fost cel care i-a pus ştampila de rapidist de buletin, iar cel care, mai târziu, devenea “Pancone” o păstrează încă acolo.
Indiferent că îmbrăca tricoul celor de la Cesena, Beşiktas sau Bursaspor, Pancu nu ezita să spună, de fiecare dată când avea ocazia, că iubeşte Rapidul şi că vrea să se reîntoarcă în Giuleşti. Mai mult decât atât, în 2006 a refuzat o ofertă excelentă din punct de vedere financiar de la Gigi Becali şi i-a făcut pe suporterii din întreaga ţară să-şi scoată pălăria în faţa lui.
Prin fiecare gest, declaraţie sau faptă, Pancu nu face decât să demonstreze tuturor că, deşi nu s-a născut cu rapidismul în sânge, a ştiut să-şi facă transfuzia la momentul potrivit şi pentru întreaga viaţă.
Într-un fotbal populat cu din ce în ce mai mulţi măscărici, în care cuvântul de ordine are în alcătuire “banii”, Daniel Pancu ne demonstrează că vârsta nu contează atunci când ai poftă de joc, dăruire şi respect faţă de colegi, antrenor, suporteri, de sportul pe care-l practici, că spiritul echipei îl ai în suflet, nu în vorbe şi, cel mai important, că şi românii pot fi idolii tribunelor. Iar dacă acum există în Liga I o echipă formată din suporteri pătimaşi şi un fotbalist adevărat, atunci vorbim de Rapid şi Daniel Pancu.
Aşteptăm de ani întregi să fim martorii unor noi performanţe ale fotbalului românesc. Ne punem speranţe în fiecare partidă şi visăm că vom ajunge, odată şi odată, şi noi printre granzii Europei. Pe româneşte, ne îmbătăm cu apă rece. Şi asta pentru că în fiecare zi se întămplă un lucru care, vrem, nu vrem, ne readuce cu picioarele pe pământul atât de rigid.
Într-un fotbal în care graniţa este dată de zerourile din conturi, oxigenul îşi schimbă prescurtarea din O2 în DNA iar orgoliile sunt puse mai presus de ceea ce înseamnă spectacolul şi respectul faţă de suporteri, nu ne rămâne decât să ne lamentăm şi să zâmbim ironic către cei care au făcut din fotbal un adevărat business.
Fair play-ul este cel mai aspru duşman al competiţiei interne, iar mai grav este că acesta depăşeşte barierele rivalităţii din tribune, ajungând, uneori, mai departe de birourile cu titlu de conducere.
Ceea ce fac şefii celor de la CFR în acest moment nu ar trebui să ne surprindă. Până la urmă, în România este anormal să faci ceva normal. Românul este adânc caracterizat de ecoul vorbelor străbune. Şi asta pentru că, în patriotismul nostru debordant, am transformat „Stai în banca ta, că stai bine” într-un nonşalant „Stai în banca ta cât stai bine”.
Aşa au făcut şi Paskany & co. Cât au simţit aerul depărtării de „şepcile roşii” nu au avut nimic de comentat şi nici nu au acţionat în vreun fel. Dar când marii rivali îţi suflă în ceafă, reacţionezi prin cele mai puternice arme pe care le ai. Şi când valoarea nu-ţi mai e arma principală, apelezi la dinamite. Arunci bombe înspre suporteri, dar nu faci decât să acţionezi precum fanii celebrelor practici „harakiri”.
Pentru că tu eşti fericit că ai rănit un grup de fani, dar de fapt şi de drept nu ai făcut altceva decât să-ţi răneşti propria echipă, proprii jucători, propria imagine. Într-un fotbal lipsit de moralitate, nu faci decât să demonstrezi că se poate ajunge şi mai jos de atât.
Şi asta pentru că nu înţelegi că suporterul este motivul pentru care fotbalul a devenit sportul rege.
Există fel şi fel de personaje în fotbalul românesc. Mulţi dintre ei stau la birou, dau ordine, creează conflicte sau aruncă acuze. Undeva, departe de gazon, dar nu în birou, îşi face apariţia şi un fotbalist. Fost fotbalist. Îl cheamă Alin Stoica, iar ca performanţă în fotbal iese cel mai bine în evidenţă cu cea reuşită de tată său, Tudorel, campion al Europei în 1986 cu Steaua.
Alin Stoica a urmat exemplul din familie şi şi-a început cariera de jucător profesionist la Steaua. A mai trecut pe la Anderlecht, Brugge, Siena, Naţional Bucureşti, Poli Timişoara, Gent, Mouscron, Braşov, Vojvodina şi Unirea Urziceni. 11 echipe în 16 ani, adevărată performanţă. În prezent este liber de contract, dar mai dă cu subsemnatul prin presă. Cea belgiană, căci cea din România nu ajunge la nivelul său.
Şi ca să mai acapareze puţin prim-planul, ce credeţi că declară? Că regretă că a ales naţionala României şi nu pe cea a Belgiei. Hai, nu, pe bune?
Înţelegeam, în limitele posibile, aceste vorbe dacă ieşeau din gura lui Mutu, care putea alege naţionala Angliei, a lui Chivu, care putea opta pentru Olanda sau Italia, sau chiar a lui Rădoi, care putea îmbrăca tricoul arabilor. Ca să nu mai vorbim de Hagi sau Popescu. Dar tu ce ai făcut, Aline, atât de important în acest fotbal, că acum îl renegi? Spui că alta ar fi fost cariera ta dacă optai pentru Belgia. Dar ce legătură are ce ai făcut, sau mai bine zis nu ai făcut, la echipele de club cu trei, patru meciuri pe an la naţională?
Ţin să-ţi reamintesc palmaresul tău în tricoul tricolor: 13 meciuri, 0 goluri.
Deci, ce anume regreţi tu?
În România părerile despre fotbal sunt împărţite în două categorii. “Aşa da”-ul atunci când sunt date exemple străine şi “aşa nu”-ul atunci când ne referim la orice are legătură, nu numai cu fotbalul din ţara noastră, ci cu tot ceea ce înseamnă aceasta în general.
Ne-am săturat să râvnim la Messi şi Cristiano Ronaldo, să vedem că adevăratele echipe de fotbal fac parte din altă Galaxie, să ne facem speranţe, speranţe şi numai speranţe în legătură cu echipele noastre de club şi ne-am săturat să se evapore, încă din primele două meciuri, speranţele de calificare ale echipei naţionale la un turneu final.
Trăim într-un fotbal populat cu personaje care critică şi dau exemple, uitând să analizeze şi propriile persoane. Privim un fotbal care suferă de corupţie cronică şi în loc să-l salvăm nu facem decât să-l băgăm în moarte cronică.
Ne-am săturat să tot aşteptăm, să tot sperăm, să tot facem comparaţii si să schimbăm postul TV sau pagina web de fiecare dată când vrem să privim sau să citim despre fotbalul adevărat. Fotbalul nostru este o adevărată polemică, iar scandalurile şi ironiile iau locul victoriilor şi performanţelor.
Noi de ce nu putem fi ca spaniolii? Noi de ce nu avem echipe ca englezii? Noi de ce nu avem jucătorii ca argentinienii? Noi de ce suntem români? Noi de ce nu putem fi exemple pentru cei de afară?
Cristi Tănase este jucătorul de la care mereu s-a aşteptat mult, dar care de cele mai multe ori a dat puţin. A venit la Steaua ca una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc, dar a adus suporterii cu picioarele pe pământ prin bombe mai mult sau mai puţin sexy şi şi prin ieşirile mai mult sau mai puţin permise în cluburi.
Cu o viaţă extrasportivă nu foarte demnă pentru un fotbalist, Tănase a atras de-a lungul timpului sute de critici. A devenit ţinta ironiilor printre fani şi era atribuit atât de celebrei vorbe din fotbalul românesc, “s-a născut talent şi a murit speranţă”. prin ieşirile mai mult sau mai puţin permise în cluburi.
Într-o perioadă în care jocul Stelei a fost ca şi intrat în comă, fostul piteştean nu avea cum să-l resusciteze. Avansat la rang de căpitan şi retrogradat din această postură mult prea repede, Tănase părea a se fi pierdut în polemicile, criticile şi apostrofările care îl vizau după fiecare insucces al Stelei.
În fotbal valoarea are locul său suprem, dar de cele mai multe ori, dacă nu este completată de un caracter de fier şi o motivaţie fantastică, nu poate face nimic de una singură. Iar meciul cu Macabbi Haiffa a fost momentul oportun pentru ca fotbalistul cu numărul 10 de la Steaua să arate ce poate.
A aşteptat golul mai mult decât oricine, iar atunci când acesta a venit s-a descătuşat. Tabela arăta 4-2, iar piteşteanul cu aere de bucureştean ştia ce însemna golul său. Execuţia fină şi spectaculoasă a fost primită în uralele a 40.000 de fani. Atât a aşteptat. Şi-a dat tricoul jos într-un exces de furie desprins din toate nereuşitele de până acum. Era furios, dar în acelaşi timp bucuros. Nu a contat galbenul arătat de arbitrul olandez, ci acel gând de “Este măăăăăăă, în sfârşit! Uite că poooooot”.
Scena s-a petrecut şi la meciul cu Chiajna, doar că de data aceasta tricoul a rămas pe el. A ridicat puţin mâna la ureche şi a ţipat. Era acel ţipăt de descătuşare, de descărcare. A marcat din nou un gol decisiv pentru Steaua, iar suporterii îi întind braţele.
Ceea ce până acum o săptămână părea imposbil, astăzi capătă valenţe reale. Cristi Tănase poate fi un favorit al publicului, dar asta depinde numai de el. Determinarea arătată şi golurile marcate au fost cheile porţilor închise şi ruginite ale unui public care abia aştepta ca cineva să le deschidă. Primul a fost Martinovic, apoi a fost meciul cu Macabbi, iar, în final, a fost băiatul rebel din Piteşti.
Chemat să salute galeria şi auzind cum numele său face să cutremure stadionul, Cristi Tănase a prins curaj. Victoriile aduc victorii, iar golurile aduc alte goluri. Iar decarul Stelei mai are o lună la dispoziţie să demonstreze că are cu ce, cu cine şi cum.
