Antrenorii se perindă la Steaua precum declarațiile lui Gigi Becali atunci când nu este campanie electorală. Și întotdeauna auzim aceleași povești surprinzătoare ale momentului în care sună telefonul, aceleași declarații optimiste după semnarea contractului și veșnicul ”Eu fac echipa!”.
Dar toate acestea se evaporă mai ceva ca prezența patronului în timpul campaniei, iar luatul de la capăt devine un deja-vu.
Presa din Anglia a început deja să-l pună la punct pe patronul lui Chelsea, arătând cu degetul momentul în care a ridicat Cupa Ligii Campionilor dintre fotbaliștii londonezi.
Noi am putea să nu ne arătăm surprinși. Vedem atâtea lucruri făcute de patronii miortici, încât gestul miliardarului rus pare unul infim. Și chiar e.
Într-un moment în care marele derby din fotbalul românesc s-a reinventat, din ce în ce mai multe personaje, orbite de frustrări, furie sau de prea multă stimă de sine aruncă vorbe goale în aer, pătând un adevărat spectacol fotbalistic cu un cuvânt pe care îl auzim tot mai des în țara noastră: ”blat”.
E greu pentru cei din afara fenomenului să înțeleagă ce înseamnă Steaua-Dinamo pentru cele două echipe și pentru suporteri, iar din dorința de a arunca din ce în ce mai mult cu nămol în sportul rege de pe meleagurile mioritice, aduc în discuție ceva ce este echivalent cu IMPOSIBILUL.
Chiar dacă unii nu pot sau nu vor să înțeleagă de ce Steaua-Dinamo este un derby, indiferent de pozițiile ocupate în clasament de cele două echipe, suporterii celor două tabere știu mai bine ca oricine care sunt elementele ce ridică partida la rang de derby.
Ne zvârcolim în mediocritate, ne răsucim singuri cuțitul în rană și tot singuri ne ridicăm pe propriile picioare. Suișurile și coborâșurile sunt la ordinea zilei, iar noi ne zbatem să le facem față.
Am uitat să ne bucurăm și am devenit, parcă, roboți atunci când vine vorba despre manifestările după goluri și victorii. Am uitat cum este să trăiești cu sufletul la gură timp de 90 de minute și, răpuși de emoții, priveam cu jind victoria din Anglia a lui City.
Abia așteptăm un meci între primele cinci echipe ale clasamentului pentru a jongla cu ”derby” în toate frazele posibile referitoare la respectiva partidă.
Atragem interes, punem presiune, invităm spectacolul la masă. Doar că, de fiecare dată, mâncarea rămâne neatinsă și realizăm, din nefericire, că atunci când vine vorba de marile echipe ale Ligii I spectacolul intră la ”dietă”.
Răutăcioșii pot da frâu liber ironiilor, catalanii au deschis robinetul lacrimilor, iar Messi s-a cufundat într-o stare pe care va trebui să o gestioneze extrem de bine pe viitor.
Pep Guardiola a scris istorie și și-a imprimat numele cu litere de aur în Spania, Catalunia și întreaga lume. Nimeni nu este perfect, dar fostul extraterestru a ținut morțiș să infirme aceste reguli.
În urmă cu ceva timp fostul și actualul manager al Stelei, Mihai Stoica, declara că “Dică este pentru Steaua ceea ce este Google-ul pentru Internet”.
Îndepărtate și apuse acele vremuri, însă esența o înțelegem și acum și, mai mult decât atât, o putem transpune în prezent. Schimbând anumiți parametrii ai ecuației, bineînțeles.
Fotbalul este un adevărat paradox. Indiferent din ce unghi ai privi, din ce țară, oraș sau sat, este imposibil să nu sară asta în evidență.
Poate că acesta este și lucrul care-l face atât de iubit, atât de urmărit și, în același timp, atât de neînțeles. Iar dacă am raporta totul la plaiurile mioritice, am găsi exemplele la fel de repede cum se găsesc golurile lui Messi pe Youtube.
În urma etapei intermediare ce tocmai s-a încheiat, singurul lucru frumos ce ne rămâne în minte este faptul că putem și noi să ne bucurăm de imprevizibilitatea fotbalului.
În rest, nu ne rămâne decât să plângem valoarea per-total a fotbalului românesc și să conștientizăm că în Liga I, despre echipe favorite se poate vorbi doar pe hârtie și în cotele de la pariuri.
Se spune că modestia este cheia reușitelor în viață. Indiferent de domeniul de activitate. Iar în fotbal acest lucru își pune amprenta mai mult decât orice. În România avem exemplele lui Mutu și Chivu, iar la nivel mondial Messi și Ronaldo sunt cel mai bun model.
Unul doboară recorduri după recorduri, marchează goluri după goluri, câștigă trofee după trofee. Celălalt încearcă să-l imite. Până la urmă amândoi scriu istorie, dar unul dintre ei o face cu litere de aur.
Se spune că atunci când ajungi sus de tot să nu te bucuri. Să fii atent pentru că în orice moment poate exista posibilitatea să-ți pierzi echilibrul. Să cazi și să te lovești atât de râu încât cu greu o vei putea lua din nou la drum.
Cam așa este și cu Dinamo. După 19 etape în fruntea Ligii I, căzătura provocată de Sportul a fost atât de dură, încât oficialii din Ștefan cel Mare renunță la remediile medicamentoase, apelând direct vracii.
Să privești un meci de Liga I în ziua de azi înseamnsă să te înarmezi cu kilograme de curaj și tone de răbdare. E ca atunci când bagi un bilet la Loto și duminica aștepți numerele câștigătoare.
Glumele despre fotbal și femei care circulă pe internet spun că cele din urmă văd fotbalul ca pe “un joc în care 22 de băieți aleargă după o minge”. Știți care este partea cea tristă? Că pe plaiurile mioritice toată lumea vede același scenariu.
… Tătărușanu ar fi scos șutul lui Ola John?
… Prepelița nu gafa la faza golului?
… Partida s-ar fi terminat 0-0?
Din păcate, întrebările care încep cu “dacă” nu prea au sorți de izbândă, dar în momentul în care realizezi că o secundă schimbă, nu numai deznodământul unei partide, ci și opiniile a mii de oameni, trebuie să apelezi la ele.
Există în fotbalul românesc personaje ce se află la o foarte mare distanță de ceea ce înseamnă fotbalul adevărat. Sunt puști, abia ieșiți din tiparele mediocrității, care cred că tot ce zboară se mănâncă și își permit aroganțe invers proporționale cu ceea ce pot și ceea ce fac.
Ne complacem în victorii interne, apăsăm butoane pentru puncte multe, tânjim după un amărât de titlu, iar când vine momentul sesiunii nu mai facem față restanțelor.
