Fotbal Top.ro

S-au lăudat, se tot pregatesc, rămân pe locul întâi, dar folosesc aceleaşi arme ca întotdeauna: arbitrii. După prestaţia arbitrului meciul cu Otopeni, putem trage o concluzie pe cât de adevarată, pe atât de tristă: Dinamo a câştigat ultimele sale două puncte cu un ajutor imens din partea brigăzii de arbitrii.

Dacă la Mediaş furtul a fost pe faţă, fapt demonstrat şi de reţinerea lui Lajos de la delegări până la sfârşitul acestui sezon, contra celor de la CS Otopeni, dinamoviştii au beneficiat cu mult peste procentul de 5%, care, se spune, l-ar acorda mai mult sau mai puţin cu bună ştiinţă, “centralul” echipei gazde.

Şefii “câinilor” urlă şi arată cu degetul spre jucătoril lor. “Suntem trişti. Dinamo a făcut cel mai prost meci din ultimii 10 ani”, declară Vasile Turcu, care omite să spună ca duminică seara fotbaliştii săi au jucat în 12. Iar al 12-lea jucător nu a fost tocmai publicul, aşa cum se spune pe la noi, ci, ca şi în meciul de la Mediaş, omul în plus al liderilor a fost… arbitrul.

Şi vă mai intrebaţi de ce se tot pregăteşte Dinamo de atâta timp de Liga Campionilor, fara niciun rezultat. Rezultatul îl aveţi în faţă. Atât timp cât, în campionat, câştigi meciurile cu ajutorul lui Lajos sau Avram, nu poţi nici macar să visezi la UCL, darămite să mai şi joci acolo.

Federalii stau şi privesc. “Orice om greşeste.” Da, asta o ştim cu toţii. Aşa cum ştim şi că atunci când se greşeste doar intr-o singură direcţie, e ceva putred la mijloc.

Până când vor continua, oare, greşelile în favoarea dinamoviştilor?

Aleargă, se bucură, cântă, plâng sau râd. Văd zi de zi viaţa în roşu-albastru şi se mândresc cu echipa lor. Pentru ei, Steaua e mai mult decât un simbol. E un mod de a trăi. Respiră prin fiecare victorie înregistrată şi, uneori, sunt ţintiţi de virusul înfrângerilor. Nu le pasă. Pentru ei, “Cu Steaua până la moarte” e mai mult decât o vorbă spusă de dragul de a se da mari. Nu sunt vorbe-n vânt. Sunt sentimente, trăiri, modalităţi de a îşi dedica o parte din viaţă unui anumit scop.

Dragostea pentru culorile roş-albastre nu au cumpărat-o. S-au născut cu ea şi o măresc pe zi ce trece. Pentru ei, farmecul fericirii nu-l reprezintă banii câştigaţi după o participare în Champions League sau cei din drepturile de televizare. Nu. Pentru suporteri, fericirea înseamnă cu totul altceva: jucători dedicaţi trup şi suflet echipei, determinare, respect

Pentru ei, Steaua nu este o simplă echipă din prezent. Indiferent de vârstă, fiecare suporter roş-albastru traieşte cu gândul la Sevilla `86, Lăcatuş, Balint, Hagi, Ilie Dumitrescu, Duckadam, Piţurcă. Ei respectă istoria în aceeasi măsură în care respectă si prezentul. În schimb, cer şi ei la rândul lor respect.
Şi nu-l primesc, iar asta n-ar mai conta dacă jocul şi performanţele echipei i-ar făcea să uite batjocura cu care sunt trataţi. Nu se întâmplă nici acest lucru, dar pasiunea lor nu moare. Roşu şi albastru sunt culorile ce pică la fiecare tăietură, iar acum, când prezentul este modelat după strigătele de la lojă, suferinţa este din ce în ce mai mare.

În zadar. Cu ce i-ar încălzi plata deplasărilor, când vor fi consideraţi tot “derbedeii din peluză”? Cu ce să le fie alintate sufletele dacă “Steaua e lui şi doar a lui”? Acum, jucătorii le-au cerut ajutorul. Nu-i aşa că-i cam târziu? Se simte lipsa lor doar când echipa nu joacă, iar rezultatele sunt dezamăgitoare.

Păcat.. de fiecare glas răguşit ce a primit o jignire drept răsplată.